Original English can be found here.

Am visat la Japonia cu mulţi ani înainte de a fi păşit pe pământul ei, din perioada când eram la facultate şi studiam ceramica şi pictura; eram atunci fascinată de pergamentele japoneze, de formele esenţiale în alb şi negru, de o frumuseţe misterioasă, lăsate de pensule pe suprafeţe tactile, montate apoi şi atârnate în sălile luminate blând ale muzeelor. Imaginându-mi Japonia prin intermediul cărţilor şi obiectelor, visam să studiez caligrafia în cadrul ei autentic.

Iubirea şi tinereţea au un stil aparte de a-ţi remodela visele: dacă nu aş fi întâlnit-o pe prima şi nu aş fi fost la vremea celei de-a doua, aş fi găsit probabil o cale de a mă aventura spre Japonia, încă de atunci. S-a întâmplat, însă, altfel. Primisem o scrisoare din Japonia de la prietena şi îndrumătoarea mea la Colagiul Antioch, Karen Shirley, artist olar cu trei ani mai mare decât mine, o “senpai” a mea: “Să vii negreşit la Mashiko şi să vezi Japonia înainte ca toate cuptoarele cu lemne să fie interzise, din cauza poluării.” Era în anul 1964. Am absolvit în mai şi eram la Boston. Am pus sfatul ei la dosar pentru mai târziu şi m-am apucat să îmi urmez pasiunea care începea cu pensulele.

Biografiile maeştrilor caligrafi japonezi încep de regulă cu vârsta fragedă la care aceştia şi-au început studiile, adesea sub îndrumarea unui membru al familiei. Ca artist din occident, mă pot referi doar la calea paralelă pe care am mers eu, la modul în care am folosit un alt tip de pensulă. Imaginea dorită de sinele meu de la cinci ani, pictată în ulei pe o pânză neîntinsă, a supravieţuit cumva, în mod miraculos. Am pictat-o în studioul mătuşii mele, Helen Jacobson, o bună pictoriţă şi o femeie frumoasă. Avea păr blond şi ochi albaştri, era întotdeauna îmbrăcată elegant, eu eram şatenă cu ochi căprui. Este încă foarte vie amintirea cu mine pictând în spaţiul ei, asemănător unei peşteri, unde imaginaţia mea îşi lua avânt, şi m-am decis în momentul acela pe ce cale voi merge în viitor. Dorind să fiu o pictoriţă balerină când “voi fi mare”, nu vedeam deloc neconcordanţa din a picta îmbrăcată în tutu. (Figura 1).

Întâlnirile mele cu pensulele au continuat pănă la finalul facultăţii. Când am aterizat la Boston, mi-am amenajat un atelier de pictură, dar era mai dificil să am un loc al meu în care să lucrez ceramică. Totuşi, oraşul Boston fiind o metropolă cosmopolită, cu multe universităţi şi facultăţi, existau aici câteva locuri unde puteai aranja să ai aces, dacă nu la un cuptor japonez anagama cu lemne, [n.tr. cuptor japonez traditional, în formă de peşteră, “anagama” însemnând “peşteră” în limba japoneză], cel puţin la un cuptor cu gaz, cu reducţie, care îţi oferea posibilitatea de a realiza glazuri uluitor de interesante. Şcoala Muzeului de Arte Frumoase din Boston mi-a asigurat mie acces la un astfel de cuptor. Aici am ridicat pe roata olarului vaze pentru o singură floare, pe care le-am decorat cu diferite motive şi cu straturi succesive de glazuri (Figura 2). Printre piesele create, cilindrii ridicaţi de mine şi arşi în cuptorul cu gaz ar putea fi consideraţi vaze pentru mai mulţi trandafiri, dar eu i-am folosit de atunci pentru păstrarea ustensilelor de bucătărie (Figura 3).

La decorarea vaselor cu modele aplicate sub glazură se utilizau pensule japoneze, şi am încercat şi eu această tehnică. Mâinile unui olar şi artist priceput pot adăuga elemente de caligrafie. Pe vremea aceea, încercările mele de a adăuga inscripţii caligrafice nu erau autentice, deoarece le lipsea structura vertebrală necesară, şi anume studiul caligrafiei. O fotografie făcută chiar acum câţiva ani cu lucrarea caligrafică a lui Masakazu Kusakabe ilustrează perfect sinteza dintre caligrafie şi decoraţiunea pe lut (Figura 4). El este un Maestru, un olar din Fukushima care călătoreşte prin lume, instruind cu generozitate şi organizând construcţia cuptoarelor ecologice pe bază de lemne, fără fum, al căror design îi aparţine.

Dorinţa mea, de a-mi realiza propriile semne grafice, făcea necesară o altă abordare. Punând la lucru pictorul din mine, m-am apucat să îmi confecţionez nişte pensule. Înainte de internet erau bibliotecile, şi am căutat în cărţi instrucţiuni, apoi le-am ignorat pe cele mai multe dintre acestea, ca find nepractice, şi pur şi simplu m-am apucat de lucru, în stilul reclamei de la Nike: “Just do it” [n.tr. “Pur şi simplu fă acest lucru”]. Gândindu-mă unde aş putea găsi o sursă de păr/blană de animal, care îmi erau necesare pentru confecţionarea pensulelor, am căutat un magazin cu produse de pescuit. Magazinele de “momeli şi nade” vând aşa ceva pentru “legarea muştelor”. Puteai să cumperi şi viermi vii, dar din aceia nu îmi trebuiau. Am cumpărat trei cozi de căprioară, cerându-mi iertare de la toţi Bamby, şi m-am uitat cu atenţie la forma lor, pentru a decide de unde să tai şi cum să leg părul. Am întins părul tăiat pe o bucată de hârtie, aproximând forma unei pensule conice, am aplicat apoi pe sfertul superior aracet şi am adăugat un băţ dur, greu de îndoit, ca mâner. Înfăşurând părul în jurul mânerului, am dat formă unei pensule destul de ciudate, dar care se pare că se putea utiliza. Pentru a păstra părul înfăşurat în jurul mânerului, pe lângă lipici l-am fixat şi cu aţă dentală, pe care am legat-o strâns în jurul lui. Acestea cu siguranţă nu erau pensule “maki fude”.

Prima încercare a avut rezultate incerte, deoarece aţa dentală tot aluneca, până când mi-am dat seama că ar trebui să folosesc aţa necerată. Aşa sunt aventurile de tip încercare şi eroare, când cineva se angajează să facă ceva neconvenţional sau mai degrabă non-tradiţional. Pensulele care mi-au reuşit (Figura 5) mi-au devenit tovarăşe la decorarea vaselor ceramice pe care le realizam în paralel cu pictura. Fiecare pensulă are o formă unică, iar urmele pe care le lasă, de asemenea, depind de modul în care sunt folosite. Singura lucrare care mi-a rămas din acea perioadă este un platou, celelalte au fost din fericire cumpărate (Figura 6).

În anul 1969 am fost invitată să predau un semestru la Brandeis University, în cadrul unui program intitulat “curiculum flexibil”, care oferea trei cursuri: homosexualitate, vrăjitorie şi ceramică, opţiuni interesante, mai ales pentru vremea aceea. Din acel moment am predat ceramică, administrând la Boston un departament dotat cu un cuptor cu gaz, organizând ateliere cu Paulus Berensohn , Vivica şi Otto Heino, şi Gerry Williams, printre alţii. De asemenea am mai realizat un proiect creativ [n.tr. un copil] şi, în curs de pregătire pentru acesta, am închiriat un atelier de pictură departe de locul unde locuiam. În timp ce continuam să predau ceramică, începând cu anul 1970 mi-am devotat arta exclusiv picturii.

Câţiva ani mai târziu, revenind dintr-o mini-vacanţă de evadare din cotidian, eram nerăbdătoare să mă întorc în atelier şi să îmi pictez experienţa. Pre-vizualizarea ideilor sau a viziunilor dorite adesea coincid, şi unele tablouri pur şi simplu se pictează singure. Acesta a fost şi cazul “Cascadei Wilton” (“Wilton Waterfall”), din anul 1976. Aceasta a fost o pictură de tip dicteu automat, rezultată în urma celor trei zile idilice pe care le-am petrecut, doar între doamne – eram patru prietene, mame fugite în natură, fiecare având propria sa cameră şi timp la dispoziţie pentru a explora prin New Hampshire, fără copii, pe care îi numeam “proiectele noastre creative”. Ai mei erau atunci de un an şi, respectiv, şase ani. Pensula din coadă de căprioară făcută pentru decorarea ceramicii a părut perfect potrivită pentru a lăsa urme / a picta pe suprafaţa pânzei. Astfel, culorile acrilice au devenit noua companie a acestei pensule. (Figura 7). (Figura 8).

Peste ani, când m-am maturizat ca artist, gândul la visul care rămăsese într-un trecut destul de îndepărtat nu m-a părăsit niciodată. În timp ce mă desfătam cu culori şi pictură şi mai târziu exploram lucrul cu papier mashe, viziunea Japoniei a continuat să îşi facă loc din ce în ce mai puternic în mintea mea. Împărţirea spaţiului, amplasarea, gloria simplităţii caligrafiei japoneze, eliminarea a ceea ce nu este necesar şi accederea la esenţa de negru şi alb, toate acestea mi-au părut în sfârşit accesibile. În căutarea aventurii, am găsit o cale şi mi-am făcut rost de un post de profesor de engleză, mi-am vândut maşina, mi-am închiriat apartamentul, le-am spus celor două proiecte creative ale mele, acum în vârstă de 28 şi de 23 de ani, să vină să mă viziteze, şi am plecat în Japonia. Aceasta se întâmpla în vara anului 1998.

 

Deşi nu vorbeam deloc limba japoneză, şi mi-a luat considerabil de mult timp să îmi conving şefii că voi putea preda şi studia în acelaşi timp, graţie unui elev adult am găsit un maestru de caligrafie dispus să mă accepte ca elevă. Aceasta era în martie 1999, când îmi mai rămăseseră doar trei luni de viză de lucru.

Momentul cel mai preţios pe care îl voi păstra pentru totdeauna în amintire este cel în care am ţinut pentru prima oară în mână o pensulă, în atelierul lui Kobayashi Sensei, iar lunga călătorie abia începuse. Aceasta a fost prima dată, dar cu siguranţă nu şi ultima, când în Japonia lacrimi tăcute de fericire mi s-au scurs încet pe obaji. Eram acasă (Figura 9). (Figura 10)